Limba japoneza (part 1)

Japoneza (日本語, nihongo ► pronunţie ► ) este principala limbă vorbită şi scrisă în Japonia. Japoneza prezintă asemănări sintactice cu limbile altaice, şi posibile influenţe de vocabular şi morfologie din limbile malaio-polineziene. Pe durata ultimelor aproximativ 15 secole, în urma contactului cultural cu China, un număr important de cuvinte au pătruns în limba japoneză, împreună cu scrierea ideografică. În afară de caracterele chinezeşti (numite în japoneză "kanji"), japoneza foloseşte în prezent şi "hiragana", "katakana" (două alfabete fonetice silabice paralele, de cîte aproximativ 50 de simboluri fiecare), şi ocazional "rōmaji" (caractere latine).

Este considerată o limbă aglutinantă (care formează cuvinte şi expresii prin alăturarea de morfeme) şi se distinge printr-un sistem complex de forme de exprimare onorifică, reflectînd structura ierarhică, "verticală," a societăţii japoneze.

Sunetele din limba japoneză sînt relativ puţine la număr. Accentul se manifesta prin intonaţie (înălţimea sunetului), care poate servi uneori la diferenţierea unor cuvinte altfel identice.

Deşi nu este deloc înrudită cu limba chineză, japoneza a împrumutat masiv din aceasta pe parcursul a mai mult de 1500 de ani de legături culturale. În scrierea japoneză au fost folosite iniţial exclusiv ideogramele chinezeşti, numite în limba japoneză "kanji", dar datorită diferenţelor majore la nivel gramatical între cele două limbi această metodă de scriere era greoaie şi a trebuit îmbunătăţită prin introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au început să fie folosite, pe lîngă kanji, şi două silabare ("alfabete" în care unui caracter îi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezeşti. Acestea sînt: hiragana, folosit pentru scrierea terminaţiilor gramaticale, prepoziţiilor şi conjuncţiilor, precum şi altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, şi katakana folosit în scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu au kanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română).

Clasificare

Lingviştii specializaţi în istoria limbii japoneze sînt de acord în privinţa faptului că aceasta este una dintre cele două limbi japonice (cealaltă fiind limba ryukyuană, vorbită de exemplu în Okinawa), dar în legatură cu originea acestora încă nu exista o teorie comună. Circulă şi opinia, mai ales printre nespecialişti, că limba japoneză ar fi o limbă izolată.

În ce priveşte legatura dintre japoneză şi alte limbi, există mai multe teorii contradictorii, prezentate mai jos în ordinea descrescătoare a plauzibilităţii:

* Limba japoneză este înrudită cu o serie de limbi dispărute, care au fost vorbite în Peninsula coreeană şi în Manciuria. Dintre aceste limbi cel mai bine atestată este cea vorbită în Goguryeo (sau Koguryo); alte limbi, mai puţin documentate, sînt cele vorbite în Baekje (sau Paekche) şi Buyeo (sau Puyo) care se presupune că erau înrudite. Informaţii limitate precum şi legăturile dintre aceste culturi furnizează principalele dovezi.

* Limba japoneză se înrudeşte cu alte limbi asiatice. Această teorie susţine că japoneza ar fi înrudită cu limbi precum limba coreeană şi posibil de asemenea cu limbile sino-tibetane.

* Limba japoneză se înrudeşte cu familia de limbi altaice. Această familie mai include: limba mongolă, limba tunguză, limba turcă, şi, discutabil, limba coreeană. O dovadă în sprijinul acestei ipoteze constă în caracterul aglutinativ al limbii japoneze, comun cu limba turcă şi limba coreeană. În plus există un număr considerabil de corespondenţe în vocabularul de bază, ca de exemplu: ishi "piatră" (cf. daş în turcă), yon "patru" (cf. dört în turcă).

* Limba japoneză este o limbă creolă (formată prin transformarea unei limbi auxiliare, rudimentare, folosite numai în contactul cu alte etnii, într-o limbă de sine stătătoare peste un substrat lingvistic anterior). În cazul japonezei, conform acestei ipoteze, substratul este o limbă altaică, iar superstratul este o limbă astroneziană, sau invers. Structura gramaticală este altaică, iar vocabularul de bază este astronezian.

* Limba japoneză este înrudită cu limbi ale Asiei de Sud. Ono Susumu sugerează o posibilă legătură cu limba tamilă, un reprezentant al limbilor dravidiene vorbite în sudul Indiei.

Specialiştii în istoria limbii japoneze sînt de acord că japoneza şi ryukyuana se înrudesc formînd familia de limbi japonice, şi apreciază că înrudirea cu limba vorbită în Goguryeo este foarte probabilă. Relaţia cu limba coreeană, deşi foarte plauzibilă, este încă în discuţie. Ipoteza originii altaice are relativ puţină trecere, iar înrudirea cu limba tamil este privită cu multă rezervă.

Trebuie menţionat că rezultatele studiilor lingvistice se confruntă adesea cu piedici de natură neştiinţifică, precum interesele politice ori fricţiunile dintre ţări sau populaţii. Aceeaşi situaţie se întîlneşte şi în Japonia, care are o istorie lungă de conflicte cu popoarele învecinate.


Distribuţia geografică

Deşi limba japoneză este vorbită aproape în exclusivitate în Japonia, a fost şi mai este încă vorbită şi în alte ţări. Pe perioada ocupaţiei japoneze din Coreea, Taiwan, regiuni din China şi diferite insule din Pacific locuitorii acestor teritorii au fost obligaţi să înveţe limba japoneză, într-un program de extindere a imperiului japonez. Ca urmare există încă mulţi oameni în aceste zone care vorbesc japoneza în locul limbilor locale, sau pe lîngă acestea. În plus emigranţii japonezi, o mare parte dintre care trăiesc în Statele Unite ale Americii (în special în statele California şi Hawaii) şi în Brazilia, vorbesc încă frecvent limba japoneză. Descendenţii lor (numiţi în japoneză nikkei 日系, adică "de origine japoneză") adesea nu mai vorbesc fluent limba japoneză. Se estimează de asemenea că mai multe milioane de oameni studiază limba japoneză ca limbă străină.

Statutul oficial

Japoneza este în mod natural limba oficială a Japoniei, iar Japonia este singura ţară care are ca limbă oficială unică japoneza (dar pe insula Angaur din Republica Palau japoneza este limbă oficială împreună cu limba angaur şi engleza). Există numeroase graiuri şi dialecte care demonstrează o apreciabilă fragmentare geografică a populaţiei în decursul istoriei. O data cu răspîndirea radioului şi televiziunii, prin politica guvernamentală de modernizare a limbii, japonezii de pe tot teritoriul au intrat în contact tot mai frecvent cu limba aşa-zisă standard (hyōjungo 標準語) şi diferenţele faţă de graiurile locale s-au atenuat. Japoneza standard este limba predată în şcoli, folosită în mass media, şi acest articol se referă la ea.

Fiind vorbită aproape exclusiv de japonezi, limba japoneză este strîns legată de cultura Japoniei, şi invers. Există nenumărate cuvinte care descriu anumite elemente de cultură, tradiţie şi obiceiuri japoneze (de exemplu 和 wa, 根回し nemawashi, 改善 kaizen, 切腹 seppuku) şi care nu au corespondent în alte limbi. Acest fenomen, deşi nu este specific doar Japoniei, este aici amplificat de lungile perioade în care cultura japoneză s-a dezvoltat în izolare aproape totală faţă de orice influenţe exterioare.

Dialecte

Din cauza îndelungii izolări atît externe cît şi interne (caracterul de arhipelag, numeroasele zone muntoase) limba japoneză are mai multe zeci de dialecte. Acestea diferă de obicei prin: accentul muzical, modul de inflexionare, vocabular, particule, şi pronunţie. Mai rar, unele dialecte pot diferi şi prin inventarul de vocale şi consoane.

Regiuni aflate la distanţe mari pot avea dialecte care nu sînt inteligibile vorbitorilor japonezei standard, cum este cazul dialectelor Tsushima-ben şi Tōhoku-ben ("-ben" înseamnă dialect regional). Dialectul vorbit în Kagoshima din sudul insulei Kyūshū este cunoscut ca fiind neinteligibil chiar şi pentru locuitorii altor regiuni învecinate de pe aceeaşi insulă. Tehnic vorbind, dialectul Kagoshima se suprapune doar 84% cu dialectul standard. Pentru comparaţie, vocabularul limbii române se suprapune în proporţie de peste 70% cu celelalte limbi romanice.

Deşi frecvent se afirmă că limbile ryukyuane vorbite în insulele prefecturii Okinawa ar fi dialecte ale limbii japoneze, măsura în care acestea sînt neinteligibile pentru vorbitorii de japoneză standard face mulţi lingvişti să concludă ca limbile ryukyuane sînt limbi aparte, dar din aceeaşi familie a limbilor japonice cu limba japoneză.


Dialectul Kansai

Numit Kansai-ben (関西弁, Kansai-ben?), acest dialect este vorbit în regiunea Kinki. Strict vorbind, avem de-a face de fapt cu mai multe dialecte relativ distincte vorbite în Regiunea Kansai, cel mai cunoscut fiind dialectul din Osaka, "Osaka-ben".

* dialectul Ōmi (近江弁) pe teritoriul provinciei istorice Ōmi
* dialectul Kyōto (京都弁) în Kyoto şi împrejurimi)
* dialectul Maizuru (舞鶴弁) în Maizuru şi Reinan (sud-vestul Prefecturii Fukui)
* dialectul Tamba (丹波弁) în provincia istorică Tamba
* dialectul Ise (伊勢弁) în provincia istorică Ise
o dialectul Shima (志摩弁) în sudul peninsulei Shima
* dialectul Iga (伊賀弁) în provincia istorică Iga
* dialectul Ōsaka (大阪弁) + diferite dialecte în Prefectura Ōsaka
o dialectul Semba (船場言葉) în Semba în Chūō-ku
o dialectul Settsu (摂津弁) în provincia istorică Settsu
o dialectul Kawachi (河内弁) în provincia istorică Kawachi
o dialectul Senshūt (泉州弁) în provincia istorică Izumi
* dialectul Kōbe (神戸弁) în Kōbe şi împrejurimi
* dialectul Banshū (播州弁) în provincia istorică Harima
* dialectul Nara (dialectul Yamato; 奈良弁) în Prefectura Nara
o Totsukawa (十津川弁) în sudul Yoshino-gun
* dialectul Kii (紀州弁) pe teritoriul provinciei istorice Kii
* dialectul Awaji (淡路弁) pe insula Awaji-shima


Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte numite more (singular moră) formate din o consoană urmată de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma, Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există cîteva excepţii:

* Uneori consoana lipseşte, deci mora se reduce la o vocală simplă. Exemplu: ai a-i (dragoste) care se pronunţă ca un hiat (în două silabe), nu ca un diftong.

* Rolul de consoană poate fi jucat şi de semivocalele y şi w. Exemple: yama ya-ma (munte), watashi wa-ta-shi (eu).

* O moră aparte este consoana nazală n, care nu are nevoie de o vocală pentru a forma o silabă. Exemplu: hon ho-n (carte).

* Uneori înaintea unei consoane se face o pauză, egală în durată cu o moră, timp în care nu se emite nici un sunet. Fenomenul este prezent de exemplu şi în limba italiană, unde se marchează în scris prin dublarea consoanei, ca în ho detto (am zis). Exemplu în japoneză: mikka mi-_-ka (trei zile).

* Între consoana şi vocala unei more normale se poate intercala semivocala y. Exemple: kyaku kya-ku (client), atsuryoku a-tsu-ryo-ku (presiune).

* Prin alungirea vocalei se poate obţine o moră dublă. Acesta este cazul multor cuvinte preluate din limba chineză cu o pronunţie care o aproximează pe cea originală. Exemplu: tōkyō to-o-kyo-o (capitala Tokio; alungirea lui o se scrie ca o moră separată). Transcrierea corectă a cuvintelor japoneze în caractere latine trebuie să marcheze această alungire, care este esenţială pentru păstrarea informaţiei despre pronunţie; marcarea lungimii se face fie prin dublarea vocalei respective (Tookyoo), fie aşa cum se practică în limba japoneză în hiragana (unde prelungirea lui o se scrie ca u, iar prelungirea lui e se scrie ca i), caz în care Tokio devine Toukyou, fie prin plasarea unei bare deasupra vocalelor alungite (Tōkyō). Ultima variantă este preferată în cele mai multe cazuri.

Fiecare moră durează în pronunţie aproximativ acelaşi interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică. În exemplele de mai sus segmentele unite prin cratime reprezintă cîte o moră; în scrierea fonetică japoneză (hiragana, katakana) fiecare moră se scrie printr-un singur caracter, care e perceput ca indivizibil de vorbitorii japonezi nativi. Excepţie face situaţia cînd mora se modifică prin intercalarea semivocalei y, caz în care se folosesc două caractere.

Deşi mora este o unitate indivizibilă lexical, este utilă descrierea din punct de vedere fonetic a componentelor ei: vocalele, consoanele, semivocalele, elementul nazal n, şi stopul (dublarea consonantică).
Japanese (standard) vowels.png

Vocale: În limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba română sau limba italiană. Acestea sînt (în ordine): a, i, u, e, o. Ele sînt practic identice cu echivalentele lor din limba română, mai puţin u, care este nerotunjit, undeva între î românesc şi ü german.

Consoanele sînt şi ele relativ puţin numeroase. Inventarul lor se compune din: k, g, s, z, t, d, n, h, b, p, m, şi r. Se observă lipsa consoanelor l şi v. Trebuie făcute totuşi următoarele observaţii:

* s urmat de i se pronunţă aproximativ ca ş românesc, şi de aceea în litere latine se transcrie shi, de exemplu Shikoku (una din insulele arhipelagului nipon). Pentru vorbitorii japonezi nativi pronunţia lui si (din Sibiu) din alte limbi pune probleme. Similar, succesiunea z-i devine ji ca în jikan (timp).

* t urmat de i se pronunţă aproximativ ca primul sunet din cuvîntul românesc cireşe. Transcrierea în caractere latine recurge la forma chi: Chiba (oraş la est de Tokio). Cuvintele străine care conţin grupul de sunete ti nu pune totuşi probleme japonezilor; există cuvinte străine naturalizate în japoneză care conţin această combinaţie, ca de exemplu pātī, pronunţat pa-a-ti-i (petrecere, din engl. party); totuşi pronunţia ti este percepută ca o situaţie anormală. Similar, d-i devine ji cu o pronunţie indiscernabilă de cazul lui ji provenit din z-i. Pronunţia di este posibilă şi apare în cuvinte împrumutate.

* t urmat de u se pronunţă aproximativ ca ţ românesc din ţuică, şi se transcrie tsu, de exemplu Tsukuba (un oraş nou creat, cu bogată activitate de cercetare). Pronunţia lui tu ca atare nu pune probleme vorbitorilor nativi. Similar, d-u devine zu.

* h urmat de u se apropie în pronunţie de f, dar rămîne undeva la mijloc, şi se pronunţă nu ca în limba română prin apropierea dinţilor inferiori de buza superioară, ci prin rotunjirea buzelor, ca pentru a stinge o lumînare. Totuşi, pentru a marca această diferenţă de sunet transcrierea in litere latine se face prin fu, de exemplu Fuji-san (muntele Fuji).

* În mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ñ din limba spaniolă. Diferenţa este totuşi minoră.

* Sunetul r din japoneză este undeva între r şi l din română. Este obţinut printr-o asemenea mişcare a limbii încît aceasta atinge creasta alveolară o singură data, ceva mai moale decît pentru r şi ceva mai repede decît pentru l. Pentru japonezi pronunţia unui rrr repetat este dificilă. De asemenea, în mod natural ei nu disting diferenţa dintre consoanele româneşti (sau englezeşti) r şi l.

* Semivocalele y şi w pot începe o moră, dar numărul de more care se pot produce astfel este mai mic decît numărul de combinaţii posibile teoretic. Există trei more cu y, anume ya, yu şi yo, şi două more cu w: wa şi wo (deşi ultima se pronunţă simplu o). Alte combinaţii au dispărut din limba japoneză modernă.

* Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more. El nu poate apărea la începutul cuvîntului. Cînd este urmat de b, p sau m pronunţia lui se schimbă în mod natural în m, ca de exemplu în shinbun (ziar), pronunţat şimbun. Dacă mora următoare începe cu o vocală sau semivocală trebuie evitată tendinţa de a contopi n cu aceasta, de exemplu ren’ai (iubire) se pronunţă ren-ai (prin nazalizarea lui e) şi nu re-nai.

* Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de aşteptare pînă la emisia consoanei următoare. De exemplu, în cazul cuvîntului motto (mai mult), după pronunţia lui mo cavitatea orală se pregăteşte pentru producerea consoanei t şi se menţine în această poziţie, fără să producă vreun sunet (fluxul de aer este blocat), pe o durată egală cu o moră. După această pauză se emite silaba to. În cazul particular cînd consoana în cauză este s, datorită caracterului ei fricativ, emisia consoanei începe de pe timpul pauzei, de exemplu sassoku (imediat). Acelaşi fenomen se petrece în cazul lui h (sau f), dar în această categorie intră doar cuvinte împrumutate din alte limbi, ca de exemplu bahha (Bach, compozitorul) sau sutaffu (colectiv sau membru al unui colectiv, din engl. staff).

Accentul

Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălţimii sunetului de la o moră la alta. Prin comparaţie, în limba română accentul este marcat prin pronunţarea mai puternică (şi, discutabil, alungită) a unei anumite silabe din cuvînt, existînd de exemplu perechi de cuvinte cu sensuri neînrudite care diferă numai prin acest accent (ca véselă şi vesélă). Alte limbi, numite limbi tonale, asociază fiecărei silabe o anumită "melodie", care schimbată poate duce la modificarea înţelesului. Surprinzător pentru noi, cele mai multe limbi de pe glob sînt tonale, cu excepţia notabilă a limbilor indo-europene.

Accentul are în limba japoneză are un rol semantic secundar, existînd puţine situaţii în care schimbarea accentului produce modificarea sensului. În plus, multele dialecte japoneze prezintă diferenţe mari în ceea ce priveşte tipul, poziţia şi amplitudinea accentului.

Tehnic vorbind, perceptual există două niveluri posibile ale înălţimii sunetului unei more (în dialectul standard şi în majoritatea celorlalte). Mai mult, un cuvînt nu poate avea orice combinaţie de înălţimi. Există numai situaţiile următoare: dacă prima moră este sus (la frecvenţa sonoră mai înaltă) atunci toate morele următoare din cuvînt trebuie sa fie jos. Daca prima moră e jos atunci a doua este obligatoriu sus; următoarele more pot ramîne sus sau pot cădea, dar o data căzut accentul el nu mai poate urca în acelaşi cuvînt. Importantă este poziţia la care accentul face tranziţia sus-jos, în funcţie de aceasta putîndu-se preciza în mod unic înălţimea fiecărei more. Mora de dinaintea căderii accentului se numeşte "accentuată". Există cuvinte care nu au accent, în sensul că înălţimea sunetului nu cade nici în interiorul cuvîntului şi nici la terminarea acestuia.

În exemplele următoare înălţimea ridicată este indicată prin majuscule, cea joasă prin minuscule. Toate cuvintele listate au trei more; cuvintele de trei more nu pot avea altă structură a accentului decît cele exemplificate aici.